M-am gândit mult la titlul acestui eseu. Chiar și după ce am terminat redactarea lui nu am știut ce titlu să-i pun. Acțiunea de a dărui este veche și are o însemnătate arhaică. Românii spun „Dar din dar se face rai”, asemenea personajului Ivan Turbincă din povestea omonimă a lui Ion Creangă. Raiul nu este plan, adică, o bunătate divinității, pe care oamenii să le acceseze cum vor, ci prin fapte bune și darurile a unor oameni de bine. Darurile se oferă și umplu viața celui care le oferă și golesc văzduhul cel gol, încet și umanitatea va sărăci definitiv. Ce rost ar mai avea existența fără aceste mărețe, de neînlocuit. „Dăruiesc, deci exist”... înseamnă că încă ne definim existența prin intermediul generozității.

„Gândesc, deci exist” a fost înțelept prin „Mă îndoiesc, deci exist” pentru a sublinia raționalitatea umană, dar eu spun „Dăruiesc, deci exist” pentru a-mi afirma umanitatea.

În săptămâna premergătoare vacanței de iarnă, decembrie 2021, la inițiativa colegilor mei din clasei a X-a A, cu implicarea doamnei diriginte, profesoară de Limba și Literatura Română, în cadrul Liceului Tehnologic „Dacia” Caransebeș, s-a desfășurat o acțiune caritabilă de amploare. Această acțiune s-a dorit o apropiere sufletească între elevii din cele două corpuri ale instituției noastre școlare, din ciclul liceal și colegii lor din ciclul primar și gimnazial. Acțiunea noastră stă sub semnul generozității și al solidarității, întrucât am hotărât să donăm, după puteri, o carte din biblioteca personală pentru colegii noștri care-și doresc să citească, dar nu au posibilitatea de a o cumpăra. Mai mult, am hotărât să aducem jucării și hăinuțe care ne prisosesc sau nu ne mai sunt de folos. Cum sărbătoarea Crăciunului se apropia cu pași repezi, am donat o sumă oarecare de bani pentru a cumpăra niște dulciuri. Moșul urma să vină cu daruri dulci și daruri de suflet pentru copiii greu încercați din cartierul Balta Sărată, una dintre cele mai sărace zone a municipiului. Mulți copii vin la școală pentru a se bucura de un adăpost încălzit și un pachet cu mâncare. Animați exemplar de dorința de a ajuta, eu și colegii mei din clasa a X-a am colectat cărți de colorat pentru Clasa Pregătitoare și cărți de povești, povestiri și poezii pentru Clasele I-IV, am făcut pachete cu dulciuri și jucării și am sortat hăinuțele pe categorii de vârstă.

Miercuri, 22.12.2021, începând cu ora 10.50, la Corpul B din cadrul Liceului Tehnologic „Dacia” Caransebeș, ca într-o procesiune a iubirii și compasiunii, am descărcat cadouri, cutii și plăsuțe pentru a dărui bucurie și atenție colegilor noștri mai puțin norocoși. S-au împărțit darurile materiale, dar cele mai apreciate au fost, cum era firesc, cele de suflet. Pentru că emoția a fost mai puternică decât ne-am fi așteptat, ne-am gândit să le citim fragmente din povești și povestiri, așa cum frații mai mari ar face, așa cum părinții nu au avut timp sau nu au știut că trebuie făcut. Ca să ne răsplătească, cei mici ne-au cântat colinzi. Momentul spontan a devenit, în timpul sacru al sărbătorii, o interacțiune spirituală și o conexiune sufletească, întrucât actul lecturii este unul intim, care presupune dragoste pentru carte, curiozitate și atracție irezistibilă pentru această altă modalitate de „a fi altcineva” în altă parte, într-un univers nou, necunoscut.

La școala gimnazială din cartierul caransebeșean Balta Sărată (corpul B al liceului) frecventează, în principal, copiii unor oameni vulnerabili din punct de vedere social, aflați în pragul sărăciei, care mănâncă la Cantina Socială a municipiului, și copiii au părinți plecați în străinătate, din familii dezorganizate. Acești copii sunt extrem de vulnerabili în plan social și emoțional, afectați de riscul foarte mare de abandon școlar. Deși sunt dornici de a învăța și, cum s-a dovedit, însetați de lectură, din cauza lipsurilor financiare, acești copii nu pot visa la o carte a lor. De aceea, noi am considerat că bucuria de a primi bunuri materiale se poate împleti armonios cu „bucuria lecturii” și aceste două bucurii fundamentale trebuie împărtășite în primul rând acestor copii nevinovați.

Momentul artistic s-a desfășurat pe mai multe planuri: lectura realizată de colegii mai mari dintr- un fragment din „Insula misterioasă”, de Jules Verne; lectura realizată de elevi din clasele a II-a, a III-a și a IV-a, care s-au oferit „voluntar”, în mod spontan, fără vreo impunere; donarea de cărți, pixuri, creioane, plastilină tuturor copiilor; interpretarea unor colinzi; promisiunea copiilor de a citi cărticica primită, astfel încât la viitoarea întâlnire (programată în apropierea vacanței de primăvară), ei să povestească liceenilor colegi despre cele citite.

Cu prilejul acestei acțiuni artistice și culturale aflate sub marca voluntariatului și a generozității, atât liceenii, cât și cadrele didactice din cadrul Liceului Tehnologic „Dacia” Caransebeș s-au lămurit asupra unui aspect: nu există copii care nu vor să citească, cărora nu le place să citească, ci doar copii care nu au fost educați în familiile lor să iubească lectura și care merită șansa de a cunoaște o altfel de lume (oricum, mult mai frumoasă decât cea cunoscută de ei, în realitatea de zi cu zi), prin intermediul lecturii.

Dorim ca această acțiune caritabilă și culturală să continue la liceul nostru și dincolo de formatul oficial al unui simpozion sau concurs, pentru că am învățat o lecție foarte importantă în preajma copiilor din clasele primare: puterea exemplului este neprețuită și a ajunge la sufletul unui copil devine echivalentul cunoașterii unei stări de grație, inaccesibilă altfel adulților.

Nu ezitați să încercați, oameni buni, terapia prin dar, căci nu existăm decât prin faptele noastre. Restul e supraviețuire.

Pădurea este leagănul existenței. Aceasta este credința mea. Știu că viața a apărut în apă, că mediul acvatic a generat, întreținut și dezvoltat primele forme de viață, dar pădurea a oferit adăpost și hrană omului încă din zorii existenței sale. Este adevărat că mediul forestier era periculos, populat de animale feroce, în fața cărora omul părea mărunt și neputincios, dar „ceea ce nu te omoară, te face mai puternic”. Într-adevăr, omul-animal a trebuit să-și dezvolte inteligența, să-și folosească mai bine creierul, să improvizeze capcane, să pândească și să se transforme din vânat în vânător. În această nouă ipostază, omul a înțeles că nu poate supune natura, respectiv pădurea, dar poate să coexiste într-un echilibru aproximativ cu aceasta. Astfel, omul a luat modele existențiale din pădure și le-a venerat în culte animiste, apoi totemice.

În basmele populare românești, apar personaje fabuloase, precum Muma Pădurii, zmei și zmeoaice, Strâmbă Lemne, Fata Pădurii, vârcolaci și pricolici (omul-lup), care nu mai oglindesc decât niște apucături negative: răutatea, răzbunarea, brutalitatea și violența pură, etc. în timpuri arhaice, însă, este foarte probabil să fi fost ființe ale pădurii venerate de om pentru puterea lor. Chiar și azi, pe întreg globul pământesc, există păduri misterioase și interzise, unde se petrec lucruri inexplicabile, în care oamenii intră, dar nu mai ies și, dacă au șansa de a supraviețui, sunt cu mințile rătăcite. O astfel de pădure este cea din apropierea municipiului Cluj-Napoca, Pădurea Baciului. Credința în existența zânelor din lacuri și păduri a supraviețuit ca formă de spectacol televizat, mai mult, căci fenomenul globalizării, tăierea pădurilor și desacralizarea universului (vezi Mircea Eliade) continuă azi într-un ritm fără precedent. Sărbătoarea Sânzienelor, zâne fecioare ale pădurii, venerate și temute de omul tradițional, este doar un prilej de a marca „Ziua iei” și de a fima „vedete” în această cămașă tradițională românească.

Pădurea a fost numită pompos „plămânul planetei”, fiind sărbătorită cu prilejul unor zile mondiale marcante, dar în mod ocult și susținut este tăiată, sabotată, compromisă. Hectare de pădure ard în California, pădurea amazoniană a devenit punct de atracție pentru investitori dornici de a o înlocui cu noi construcții opulente. Pădurea, templul verde al viului, este înlocuită cu templele de beton, fier și sticlă ale aroganței umane. Munții României sunt „dezbrăcați” de podoaba lor naturală și se prăbușesc peste casele construite până lângă bârlogul ursului. România are populația cea mai numeroasă de urși carpatini, dar ei nu mai au locuință și umblă prin orașe și pe pârtii de schi, cerșind mâncare.

Pădurea e viul din noi, pădurea e vie, pădurea suferă, pădurea plânge... Oameni mari și puternici nu auziți vaietele ei? E posibil ca poeții să le audă, pentru că sunt naturi sensibile. Mă gândesc la fericirea îndrăgostiților din poeziile lui Mihai Eminescu. În „Floare albastră”, iubita își chema iubitul, rătăcit în universul rece al cunoașterii, să o întâlnească pe poteci tainice, sub bolți de frunze, departe de priviri indiscrete, unde să se sărute și să se alinte drăgălaș. Pădurea era complicea lor. Toate acestea au pierit? La 16 ani sunt condamnată să nu trăiesc o poveste de dragoste decât în mijlocul betoanelor și în mirosul încins al asfaltului. Dar copiii mei, nepoții mei? Ei cum vor iubi? Vor mai citi „Floare albastră” sau „Crăiasa din povești”, de Mihai Eminescu? Vor mai visa vreun „vis vegetal” ca Magda Isanos? Sau iubirea va fi pixelată, cibernetizată, iar oamenii vor vedea pădurea în simulator, nemaiștiind parfumul ei natural?

Avem nevoie de pădure! Ea este oglinda noastră. Cum noi suntem arborii omenirii, arborii nu sunt decât reflecția noastră. Într-o poezie, Eminescu se întreba trist: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”. Eu mă întreb: „Unde ești pădure cu misterul tău de dinioară?”.